Trăim pe o planetă și într-o epocă, în care ni se oferă multe potențiale dependențe. Ca ființa umană aproape sigur ne-am implicat, măcar, într-un obicei care părea că „ne cheamă”, chiar dacă avea efecte secundare nedorite. Oamenii au capacitatea de a fi parte în comportamente, care oferă o plăcere de moment, doar pentru a extrage un profit fizic sau emoțional. Chiar dacă mulți dintre noi nu ne injectăm heroină și nu fumăm cocaină granule, mulți dintre noi au încercat măcar pentru o perioadă unul dintre excesele comune: beau excesiv, mănâncă excesiv, fumează, cumpără compulsiv lucruri de care nu au nevoie, gândesc excesiv, lucrează excesiv, pierd la diverse jocuri banii lor sau ai familiei lor și în plus fac diverse alegeri nocive, care nu ajută în dezvoltarea și echilibrarea minte – trup – suflet.

Înainte de a ne întreba ce sunt adicțiile, este recomandat să înțelegem motivele care duc la formarea dependențelor care uneori sunt blamate social: alcoolul, drogurile, sexul, iar alteori încurajate și admirate: munca, sportul.În general, dependențele au în spatele lor un abuz sau o traumă, fie ea și sub forma neglijării, iar comportamentul adictiv are rolul de a ameliora disconfortul produs de emoția asociată.

Cuvântul adicție este termenul medical folosit pentru dependență. Așadar, adicția este o problemă de sănătate și nu o problemă de voință sau eșec personal. Ea poate afecta pe oricine indiferent de statut social, educație, religie, cultură, venituri și altele, de altfel, orice activitate care ne face plăcere, poate genera dependență într-un context favorizant. Important este să știm că acea substanță sau activitate care ne face plăcere, creează la nivelul creierului și în corp o anumită stare pe care o dorim, cu care ne obișnuim în timp și pe care cautăm să o avem din ce în ce mai des, mai intens, ajungând astfel să consumăm substanța, să cheltuim, să facem activitatea din ce în ce mai mult, mai frecvent, pentru a ne simți „bine” constant.

Noţiunea de adicţie este o noţiune descriptivă şi defineşte comportamente sau procese, se referă la zona comportamentelor caracterizate de acte repetate în care predomină dependenţa faţă de o situaţie sau un obiect material, care este căutat şi consumat cu aviditate. În comportamentul adictiv persoanele deviază toate celelalte centre de interes, cu încapacitatea de a alege să nu realizeze gestul adictiv, care nu constituie, de altfel, neapărat, o experienţă agreabilă (Peele). Într-o manieră mai largă, sfera sade aplicare nu poate fi limitată numai la alcoolism sau toxicomanie făcând, de asemenea, parte din aceasta: bulimia, toxicofilia, jocul patologic (gambling), autoagresiunea, comportamente sexuale.

Istoricul familial joacă un rol important. Respectiv, dacă ai o rudă apropiată cu dependență, există riscul de a dezvolta și tu o dependență (nu neapărat aceeași). În cazul adicției de alcool, prezența rudelor cu astfel de dependență crește riscul de dezvoltare a adicției, de până la 6 ori. Mediul familial este un factor determinant în apariția adicțiilor. Lipsa legăturilor afective și relaționale puternice, normale, funcționale cu părinții, frații, poate duce la dezvoltarea de adicții. Cu atât mai mult crește riscul acolo unde există abuzuri și traume. Anturajul are un impact semnificativ, întrucât din dorința de a fi acceptați, integrați într-un grup ești tentat/ă să cedezi presiunii grupului și să devii consumator/e de anumite substanțe.

Studiile imagistice au evidenţiat activarea mai multor zone cerebrale, cum ar fi: regiunea corticală prefrontală, nucleul acumbens din striat, şi amigdala din sistemul limbic (studii PET şi fMRI).

Studii recente au arătat că drogurile determină pe căi directe sau indirecte o creştere a nivelului de dopamină, prin blocarea receptorilor de dopamină la nivelul striatului, fiind puternic corelat cu “înălţarea” realizată de consumul de cocaină sau metilfenidat. În general, dopamina este necesară pentru a recompensa acţiunea organismului, sau de a sublinia recompensa, ceea ce ne dovedeşte dorinţa acută de recompensă, şi iniţierea adicţiei.

Literatura curentă sugerează implicarea a două sisteme disfuncţionale în adicţie: partea anterioară a cingulus-ului, şi cortexul orbito-frontal (două regiuni frontale), cu rol în controlul comportamentului, şi a comportamentului legat de recompensă, aceleaşi zone implicate şi în tulburarea de comportament obsesiv-compulsiv.

Sunt trei stadii ale adicţiei, implicând un complex psihologic în care fiecare stadiu are un mecanism neuronal specific.

Primul stadiu este cel al aşteptării, sau al motivaţiei pentru consumul iniţial, din dorinţa de a experimenta noi sentimente, sau de schimbare a stării de spirit printr-o înălțare spirituală.

Al doilea stadiu este cel al memorizării consumului de droguri, consolidat de experienţa trăită, prin recompensa data de eliberarea de dopamină ca urmare a consumului de droguri. Aceasta eliberare de dopamina leagă consumul de  droguri de procedura de învațare, prin producerea plăcerii. Acest mecanism de învăţare diferă de mecanismul de învăţare normal prin implicarea sistemului limbic, invocând implicarea emoţională prin producerea plăcerii.

Al treilea stadiu, constă în sensibilizarea sau obişnuinţa, prin efectul propriu al drogurilor (plăcere sau stări disforice),care încep să determine obişnuinţa. Pentru drogurile ca alcoolul, nicotina şi heroina, plăcerea poate fi redusă marcat de complicaţiile medicale. După mai multe administrări, intervine toleranţa din ce în ce mai mare pentru a produce plăcerea, dar şi senzaţia de rău extrem sau agitaţie la lipsa de consum.

O mulţime de cercetări legate de genetica adicţiei sugerează tendinţa de a se moşteni (referitor la alcoolism-Cloninger 1999). Aceasta tendinţă poate rezulta din funcţionarea alterată a genelor, conducând la alterarea proteinelor cerebrale. Atunci când proteinele sunt anormale, genele sunt anormale şi afectează şi funcţia neurotransmiţătorilor. De exemplu, sinteza sau metabolismul dopaminei este dependent de aceste enzime. Cantitatea de enzime existentă poate modifica dopamina cerebrală. De asemenea, răspunsul dopaminei cerebrale la modificările mediului înconjurător este individual, necesitând cantităţi diferite de dopamina, rezultând o funcţie anormală a sistemului mesolimbic, ce poate conduce la distorsionarea stării afective, cu producerea unei cantităţi mici de plăcere ca urmare a unei experienţe pozitive, sau a unei cantităţi disproporţionate de durere caurmare a interacţiunilor negative. Persoana cu un astfel de defect genetic poate fi susceptibil în mod special la consumul de cocaină pentru a-şi creşte nivelul de dopamină cerebrală, care este aproape normală.

Neurotransmiţătorii sunt mesagerii chimici cerebrali specifici cu potenţial adictiv cert, de exemplu, cocaina se potriveste cu dopamina, pentru că efectul major al consumului este creşterea nivelului de dopamină. Heroina se potriveşte cu endorfina, care este morfina naturală a creierului, pentru că heroina mimează efectul endorfinei la nivelul receptorilor specifici. Alcoolul se potriveşte cu mai mulţi neurotransmiţători cheie, cum ar fi: serotonina, glutamatul, GABA, acetil-colina, endorfinele, şi multe altele. Deşi acţiunea este complexă, implicând mai mulţi neurotransmiţători, cercetătorii au arătat că există o cale finală comună pentru substanţele ce produc adicţie şi aceasta este calea dopaminergică (Koob 1998). Aceste substanţe adictive pătrund pe căi indirecte în calea dopaminergică crescând nivelele dopaminei sau modificând acţiunea dopaminei asupra receptorului. Ceea ce este important, este că această cale îşi întinde ramificaţiile la nivelul lobului frontal, interacţionând cu plăcerea, emoţia, memoria evenimentului emoţional, precum şi abilitatea de a lua decizii legate de evenimentul emoţional.

Sensibilizarea – Persoanele care devin adictive la vârste fragede, şi după o mică expunerea la  substanţe adictive, au o mare predispoziţie genetică, cu o mai mică abilitate de a elibera cantităţi normale de dopamina, sau aceste cantităţi eliberate sunt normale, dar sunt degradate mai rapid decât normal. De aceea, o singură expunere la cocaină modifică dramatic viaţa acestor persoane, prin creşterea rapidă a nivelelor de dopamina, deoarece cocaina blochează degradarea acesteia, o desface de pe receptor, şi o recaptează, rezultând o cantitate mare de dopamina în spaţiul sinaptic, în timp scurt.

Aceste persoane cu deficit genetic de dopamina, au dificultăţi în experimentarea normală a emoţiilor, iar “înălţarea” produsă de consumul de droguri poate constitui prima dată când aceştia au putut simţi nivelul normal al dopaminei. Această cale devine mai activă la consumul de droguri, de aceea intervine şi dorinţa puternică de consum. Alte substanţe necesită mai multe luni pentru a se constitui adicţia.

Nivelele crescute de dopamină sunt urmate de o scădere sub nivelul normal al acesteia după scurt timp de la consumul de substanţe adictive.

Învăţarea emoţională – se bazează pe sistemul limbic, prin implicarea amigdalei în reglarea memoriei emoţionale înregistrând semnificaţia anterior consumului, aceasta jucând un rol în dezvoltarea chimică a dependenţei.

Cunoscând toate aceste căi de acţiune precum şi modificările adaptative ale chimismului creierului, putem înţelege de ce terapia clasică poate fi doar parţial eficientă, iar o resetare generală a activităţii cerebrale poate duce la normalizarea acestor deficite şi schimbarea vieţii acestor persoane, echilibrând secreţia de neurotransmiţători cerebrali. Adiţional, trebuie menţionat că aceste persoane necesită schimbarea stilului de viaţa şi de alimentaţie, precum şi integrarea tuturor acestor schimbări.

Neurofeedback-ul în adicţii vine să înlocuiască treptat nevoia de recompensa prin consumul drogurilor, cu recompensa prin eliberare de dopamina în cadrul procesului normal de învăţare, înlocuind disfuncţionalităţile din adicţii cu procesul fiziologic de autoreglare a funcţiilor cerebrale, prin diverse tehnici elaborate şi multiple studii clinice de-a lungul anilor (tehnica alfa introdusă de Green 1975, tehnica alfa-teta introdusă de  Peniston și Kulkosky 1989, tehnica LENS introdusă de Len Ochs 1990 şi altele).

De studiul dependenţelor, sau adicţiilor (de la englezul adiction – dependenţă), se ocupă câteva ştiinţe: psihologia, sociologia, medicina. La hotarul secolului XXI în baza acestor discipline s-a format o ştiinţă nouă, adictologia, care studiază aşa dependenţe ca, cea de droguri, de alcool, de tutun, de computer şi de jocuri de noroc, de muncă, dar şi cele alimentare, de dragoste şi de sex, de obiecte şi evenimente.
Abaterea îi este necesară omului, însă în cazul adicţiilor ea devine un stil de viaţă şi omul cade în capcană. Problema adicţiilor începe atunci, când tendinţa de a evada din realitate începe să domine în conştiinţa omului, devine o ideie principală, duce omul la o rupere de realitate.

Adictia este acea dependența fața de un obiect, o substanță sau o activitate, în lipsa căreia o persoană trăiește un disconfort major. Aceasta poate merge de la adicția față de anumite alimente, până la adicția față de alcool, tutun, droguri, jocuri de noroc, jocuri pe computer sau internet. Frustrarea este o stare sau o senzație provocată de absența unui lucru dorit care ne creează satisfacție. Una dintre modalitațile comode de a “rezolva“ frustrările o constituie găsirea unor substitute cât mai “ieftine” pentru plăcerile de care te simți privat, pentru că nu-ți poți permite costurile necesare satisfacerii lor. Desigur, frustrarea apare adesea în viața noastră, ba chiar este necesara în anumite cazuri pentru dezvoltarea noastră, atât ca indivizi, cât și ca societate. Aș îndrăzni să afirm că în istoria omenirii, frustrarea a fost unul dintre motoarele principale ale evoluției, de la omul primitiv care a început să-și fabrice unelte pentru a-și procura hrana și cele necesare traiului, până la omul modern care fabrică mașini, telefoane, calculatoare, etc., pentru a avea un standard de viața mai bun. Pe de altă parte au fost și perioade de foamete și lipsuri, care au produs maladii precum ciuma și holera, cauzând moartea unor populații întregi. Când o persoana înțelege necesitatea frustrării și o acceptă, dacă aceasta nu-i pericliteaza viața, are un caracter adaptativ, fiind o premisă a dezvoltării sale.

Măsura acceptării frustrării depinde de structura personalității și de experiența de viața a fiecaruia, rădăcinile aflându-se șiundeva în copilărie. Un copil care a fost învățat gradat cu diverse frustrări, în doze suportabile, va accepta frustrarea mai ușor decât unul căruia i s-a oferit totul de-a gata, nu i s-a refuzat nimic, sau decat un copil care a fost frustrat foarte mult și brutal, ajungându-se până la lipsa hranei, a medicamentelor, jucăriilor, etc. Poate că nu întâmplător incidența drogurilor este mai puternică în rândul tinerilor care provin din familii foarte bogate sau foarte sărace. Astfel sunt persoane care sunt predispuse la dependența de anumite lucruri,care le provoacă plăcere, datorită gradului redus în care suportă frustrarea și gestionează relatia cu aceasta. Din pacate, vârsta la care încep să se manifeste aceste dependențe este undeva în perioada adolescenței, când nu exista suficientă maturitate și discernământ pentru a evalua consecintele ulterioare ale acestui comportament. La asta se adauga atitudinea unora dintre părinți, fireasca pe de o parte dată fiind îngrijorarea lor, care interzic adolescentului accesul la aceste surse de “plăcere”, fără să ofere,în schimb,acestuia suport suficient sau alte lucruri care să le abată atenția de la factorii de risc (tutun, droguri, computer, alcool, etc.). Un alt context care favorizează apariția și dezvoltarea adicției este neglijența unor părinți, datorată lipsei de timp sau altor factori, adolescentul atunci având la îndemână toate tentațiile oferite de către anturajulacestuia sau de către sursele de informare mass-media (Tv, internet, filme etc.), fără a fi insotit de către o persoana matură care poate discerne sau pune limite cu blândețe și fermitate în același timp.

Scopul fundamental al comportamentului adictiv este debarasarea de afecte, descărcarea de afecte. Chiar și în cazul consumului de droguri, nu dorința de a-și face rău este scopul principal, ci, dimpotrivă, este speranța de a face suportabile dificultățile resimțite ca stresante ale vieții cotidiene. Putem spune deci că prin adicție se încearcă debarasarea cât mai repede de orice fel de sentiment de angoasă, de furie, de culpabilitate, de tristețe, care aduc suferința, chiar de sentimente aparent plăcute sau excitante, care sunt însă trăite inconștient ca interzise sau periculoase. Așa apare compulsia adictivă în fața oricărei suferințe psihice. Pe scurt, dependența implică întotdeauna un amestec de plăcere și durere.

Autor,

Gabriela Andronescu

Psiholog